Autor: Alina Guţu

Cuvinte de ordine pentru ele: ascultare, post şi rugăciune. Muncesc, prin rotaţie, la bucătărie, la stână sau pe câmp. Vorbesc frumos şi cu înţelepciune, îţi povestesc tot ce vrei să ştii despre religie şi viaţa monahală. Nu vorbesc despre trecutul lor. Sunt femei care au ales călugăria.

Am pornit către Mănăstirea Vărzăreşti cu gândul de a afla cum este viaţa de zi cu zi a călugăriţelor ce îl slujesc pe Dumnezeu la cea mai veche mănăstire atestată în Basarabia. Parcurg acest drum într-o zi de joi seara, cu dorinţa de a cunoaşte măcar câteva dintre tainele vieţii monahale atât de bine păzite. Din maşină se simt tăcerea şi pacea acelor locuri. Într-un vârf de deal se află mănăstirea, în curtea ei - puţină lume. Maicile pe care le întâlnesc îmi spun să merg în biserică pentru că Maica Stareţă este plecată cu treburi şi vine mai târziu.

Intru în biserică şi asist la slujbă. Aprind mai multe lumânări, căci colegii mei m-au rugat să fac acest lucru şi pentru ei, după care mă apropii de o icoană. Ştiu că este o icoană sfântă şi are o poveste aparte. După slujbă, una din maici îmi mulţumeşte că am „adus multă lumină în biserică prin faptul că am aprins atâtea lumânări”. Recunosc, nu am avut replică. Sunt cazată de o soră în chilia Sfânta Ecaterina şi imediat sună un clopoţel. Cineva îmi şopteşte să cobor la masă. Ajung într-o sală bine amenajată, cu trei mese din lemn masiv şi cu pereţii plini de icoane. Una dintre ele o recunosc, e icoana ce reprezintă „Cina cea de Taină”. Trebuie să ştiţi că cina la mănăstire înseamnă un întreg ritual. Cel puţin pentru un om care e străin de viaţa monahală. Părintele Călugăr Serafim, tatăl Maicii Stareţe Gheorghia, se aşează în capul mesei şi rosteşte o rugăciune, după care toată lumea ia loc la masă. În timpul cinei, o maică citeşte, cu voce tare, rugăciuni.

Ochii care spun totul

Mănăstirea Vărzăreşti este condusă, din 1995, cu mult har duhovnicesc, dar şi deosebită pricepere administrativă de Maica Stareţă Gheorghia. Are 41 de ani şi este o fiinţă ce emană bunăvoinţă şi optimism. Ochii ei albaştri superbi şi zâmbetul de revistă îmi spun, cu o voce calmă şi profundă, că a venit la mănăstire pe când avea 24 de ani. L-a slujit pe Dumnezeu la Mănăstirile Japca şi Suruceni, apoi, de când Mitropolia Moldovei a hotărât să redeschidă şi lăcaşul sfânt din Vărzăreşti, a venit aici, împreună cu Părintele Călugăr Serafim, tatăl său. „La început era greu, oamenii din sat nici nu ştiau că aici era o mănăstire. A trebuit să reconstruim practic totul. Orice mănăstire trebuie să aibă biserica de vară şi de iarnă. Din păcate, din biserica de iarnă a rămas doar fundamentul. Îmi pare rău că nu am făcut nişte fotografii la ceea ce mai rămăsese din ea pentru că avem de gând, cu ajutorul Domnului, să o înălţăm. În schimb, am renovat biserica de vară, am construit chilii, gard. Dar mai avem de lucru încă mult”, spune Maica Stareţă. Cum este viaţa monahală? „O viaţă de renunţare, o viaţă de rugăciune împletită cu munca de-a lungul căreia ai ocazia să-ţi manifeşti dragostea pentru Dumnezeu”, aflu de la Maica Stareţă Gheorghia. „Trebuie, mai ales, să dovedeşti că ai răspuns unei chemări lăuntrice”.

Treburi gospodăreşti

Fie că este novice (soră) sau călugăriţă, programul unei zile obişnuite este acelaşi pentru toate şi trebuie respectat: la ora şase dimineaţa, acelaşi clopoţel sună deşteptarea, la 6.30 începe liturghia, urmează micul dejun, după care fiecare măicuţă îşi face treaba, adică „ascultarea” pentru care a fost desemnată de Maica Stareţă. Pe la miezul zilei, se serveşte masa de prânz, după care fiecare se întoarce la „ascultare”. După vecernie urmează cina şi o mică slujbă de 30 de minute. Apoi, până către miezul nopţii, măicuţele îşi fac rugăciunile în chilii. Vinerea pentru slujitoarele Domnului e mai lejeră pentru că este zi de baie, iar duminica e zi de odihnă. Biserica, ce poartă hramul Sfântului Dumitru, are în jurul ei gospodării anexe, unde cresc animale, vaci, oi, porci, dar şi vreo şapte hectare de teren arabil, astfel că asigurarea hranei de zi cu zi nu constituie o problemă.

Multe chemate, puţine alese

La Mănăstirea Vărzăreşti sunt cinci măicuţe cu o vârstă destul de înaintată şi vreo 20 de novice. Cine îşi închipuie că orice decepţie sentimentală, o supărare de moment sau o viaţă grea, plină de griji, de lipsuri şi necazuri reprezintă argumente ce pot deschide larg porţile unei mănăstiri, se înşeală. „E greu de crezut că o tânără doreşte să devină călugăriţă din convingere, aşa că perioada de acomodare durează suficient de mult pentru a-şi dovedi că singurul sentiment ce o animă este dragostea pentru Dumnezeu şi viaţa monahală, că există acea dorinţă lăuntrică de a sluji biserica, chemarea către cele sfinte, şi nu doar un imbold de moment. Care pot - rămân, care nu - pleacă. Ceea ce ştiu ele despre mănăstire e cu totul altceva faţă de ceea ce găsesc aici”, afirmă Maica Stareţă.

Pentru că am stat de vorbă până aproape spre dimineaţă cu mai multe „surori”, am înţeles că cea care vine la mănăstire trebuie să se cunoască mai întâi pe sine, să aibă binecuvântarea unui părinte duhovnicesc, călugăr, apoi să primească binecuvântarea de la duhovnicul mănăstirii, ascultarea fiind şi primul vot în favoarea sau defavoarea sa, aşa cum respectarea programului strict este obligatoriu.

Măicuţele refuză categoric să vorbească despre viaţa lor de dinainte. Maica Stareţă Gheorghia îmi spune doar că din copilărie s-a simţit atrasă de călugărie. „Tatăl meu era preot şi acum e călugăr aici la mănăstire. În curând, cu voia Domnului, se va călugări şi mama mea”. Dacă a avut soţ? Da, a fost căsătorită doar jumătate de an, după care s-a retras la mănăstire.

Sora Mariana este o tânără de 23 de ani şi se află la mănăstire de mică. „În lume”, frumuseţea ei cu siguranţă ar cuceri inimile multor băieţi. Este o fiinţă cu care e plăcut să discuţi şi care te umple de optimism. Se miră şi îmi spune că nu ştie de ce a vorbit atât de deschis cu mine pentru că, de obicei, este mai retrasă. Aflu că, la început, când şi-a anunţat părinţii că vine la mănăstire, aceştia au speriat-o că va lucra la oi. A zis că nu poate fi aşa şi a păşit pragul lăcaşului sfânt. A trecut prin toate „ascultările” şi nimic nu i-a slăbit din credinţa şi convingerea că locul ei este acolo, aproape de Dumnezeu.

12 ore – prea puţin

Am stat la Mănăstirea Vărzăreşti doar 12 ore, prea puţin pentru a cunoaşte îndeaproape viaţa călugărească, dar destul pentru a cunoaşte puţin aşezământul mănăstiresc şi slujitorii săi. Desigur că ar fi multe de povestit despre viaţa de acolo, despre locul în care orice vizitator îşi găseşte liniştea şi împăcarea cu sine, acolo unde eşti întâmpinat sau petrecut cu aceleaşi cuvinte rostite cu smerenie: „Dumnezeu să te ajute!”. Pentru ca apoi să-ţi aminteşti cele scrise de Sadoveanu în lucrarea sa „Excursie la mănăstiri”: „Dacă n-ai timp acum pentru cele sufleteşti şi frumoase, aşteaptă vremea. Îndată ce ai intrat în anume zonă, la fiecare colţ de privelişti şi în fiecare fundal de orizont vei găsi lucruri care se pot adânci nu numai în trecut, ci şi în propriul tău suflet”.

Bookmark this news