La întrebarea din fișa personală ce naționalitate am, am răspuns firesc că sunt român. Era vara anului 1992, proaspăt întors de la studiile din România. Mă angajam la Ministerul Afacerilor Externe al noului stat, Republica Moldova, împreună cu alți 11 colegi din grupul nostru de 15, selectați prin concurs de Guvernul Druc în 1990. Am observat doar privirea bănuitoare a celui de la personal (”cadre”) care, ulterior am aflat, avea o experiență bogată în sistemul sovietic de securitate. Însă la Chișinăul din 1992 în aer se simțea vântul schimbării și nu prea conta pentru mine cine și ce gândea -- dacă eu mă consideram român sau nu. Eram călit de participările duminicale la ședițele Cenaclului Alexie Mateevici, demonstrațiile și mitingurile organizate de Frontul Popular din 1988-1990. Dar mai ales, de ce am văzut și trăit în acei doi ani de studii în România.

La Școala Națională de Științe Politice și Administrative (SNSPA) eram tratați la egal cu colegii din România, chiar daca eram „depistați” repede după accentul graiului dulce basarabean. Studiile în România nu au fost o ‚spălare de creier’, cum cred unii din Chișinăul oficial de astăzi când refuză să angajeze absolvenți de la universitățile din România. Am primit atunci primele cunoștințe ce înseamnă un stat de drept și o economie de piața. În timpul studiilor, grație inimoasei secretare a SNSPA de atunci, Păsăilă, soția unui și mai inimos profesor bucovinean din Suceava, am călătorit prin România. Ne-am întâlnit cu oameni simpli din București, profesori din Iași, muncitori din Piatra Neamț, țărani din Giurgiu, am cântat împreună la un pahar de vin, ne-am răcorit sufletul împărtășind prin ce am trecut noi, basarabenii, în perioada comunisto-sovietică și cât au avut ei de suferit pe timpul regimului Ceaușescu.

Pe 21 februarie 2008, dupa șapte ani lungi de așteptări, intervenții, împeună cu familia am devenit cetățeni români. Pentru noi s-a facut dreptate istorică. Dreptul furat strămoșilor noștri în 1812 ni s-a intors acum nouă. Dreptul furat părinților și buneilor noștri în 1940 a fost restabilit pentru mine și familia mea. A fost o zi plină de emoții. Ma gâneam la mama mea care nu mai este în viață să se bucure de acest eveniment. Să o vadă pe nepoata ei, Corina, imbrăcată în o ie frumoasă, cât de mândră este că a devenit româncă cu acte în regulă. Să vadă că învățăturile ei de țărancă, cu ‚șapte clase la români’ - cine suntem noi basarabenii, cine sunt pentru noi sovieticii, rușii și comuniștii – au fost mai tari decât mașinăria propagandei sovietice.

Ma gândesc că noi, cei cu nenorocul de a ne naște în partea de est a Daciei și a Principatului Moldovei, suntem o viță de oameni tari. Am fost primii care am ținut piept năvălirilor hoardelor mai mult sau mai puțin barbare dinspre est. Am rezistat și supravețuit. Am stat sub ruși peste 150 ani, expuși unei rusificări, deznaționalizări și genocid de egală măsură cu Holocaust-ul împotriva evreilor. Bunicul soției mele Angela a fost folosit drept ‚carne de tun’ de Armata Roșie doar pentru faptul că a fost ostaș în Armata Română. Le-am supravețuit și pe acestea. Sunt sigur că vom rezista și ultimului val de politică de înstrăinare a Republicii Moldova de tot ce-i național, românesc. Ce e val, că valul trece. Noi avem rădăcini adânci în acest pământ la est de Prut.

Un oficial de la Brussels îmi spunea recent că cei de la guvernarea de astăzi din Republica Moldova sunt extrem de îngrijorați că Romania le „fură” cetățenii. Pe mine și pe familia mea nu ne-a furat nimeni. A fost o alegere voluntară a noastră și perfect legitimă. Legea dublei cetățenii a Republicii Moldova îmi dă acest drept să fiu cetățean și a altui stat. Cetățenia română nu este exclusivă. Dar cel mai important, devenind cetățean al României deloc nu înseamnă că nu voi fi un cetățean bun și al Republicii Moldova. Eu nu mă voi opri să fiu în continuare avocatul consângenilor mei din Republica Moldova aici la Washington sau orinde mă voi afla.

Vlad Spânu




Publicat la: 01 Martie 2008   

Sursa:

Arhiva