Craciun: 1. Zeu solar, de origine indo-europeană, specific teritoriilor locuite de strămoşii autohtoni ai romanilor, geto-dacii, identificat cu zeul roman Saturn şi cu zeul iranian
Mithra. Mai mult de un mileniu creştinii au sărbătorit Anul Nou în ziua de Colinde (25 decembrie) în imediata apropiere a solstiţiului de iarnă: la Roma pînă în secolul al Xlll-lea, în Franţa pînă în anul 1564, în Rusia pînă în vremea ţarului Petru cel Mare, în Ţările Romane pînă la sfîrşitul secolului al XlX-lea. La romani amintirea acelor vremuri este încă proaspătă de vreme ce în unele sate bănăţene şi transilvănene ziua de 1 ianuarie se numeşte Crăciunul Mic, nu Anul Nou. În spaţiul sud-est european Colindatul este o sărbătoare solstiţiala cînd oamenii celebrau divinitatea solară cu acelaşi nume. Determinativul de „moş" (Crăciun) indică vîrsta zeului adorat care trebuie să moară şi să renască împreună cu timpul calendaristic la Anul Nou. Astfel, divinitatea se năştea împreună cu timpul la 25 decembrie, trăia 365 de zile, îmbătrînea şi murea pentru a renaşte la începutul anului următor. În Calendarul Popular vîrsta „sfinţilor" creştini îmbrăcaţi în haine precreştine, şi a zeităţilor păgîne, îmbrăcate în haine creştine, este apreciată prin numărarea zilelor începînd cu Anul Nou. Peste sărbătoarea autohtonă a Crăciunului s-au suprapus Saturnăliile romane (la începutul mileniului I Î.H. zeul Saturn se celebra între 17 şi 23 decembrie, apoi naşterea zeului solar de origine iraniană, Mithra, şi, după apariţia creştinismului, naşterea lui lisus). Pornind de la interpretarea unor texte biblice, părinţii Bisericii au fixat dubla naştere a lui lisus, fizică şi spirituală, în a şasea zi a Creaţiei numărată după Anul Nou celebrat pe atunci la Calendele lui Ianuarie. Ulterior, au lăsat pe loc, la 6 ianuarie, Botezul sau naşterea spirituală şi au mutat naşterea propriu-zisă pe 25 decembrie, peste ziua de naştere a unor divinităţi anterioare (Crăciun, Saturn, Mithra). Din acest motiv obiceiurile de Crăciun, Anul Nou şi Bobotează care formează, laolaltă ciclul Sărbătorilor de Crăciun sau de Anul Nou, păstrează numeroase elemente comune, caracteristice scenariului naşterii rituale, după 365 de zile, a timpului: sacrificiul ritual al porcului la Ignat (20 decembrie), animal care reprezentă la unele popoare ale Antichităţii spiritul grîului; prepararea alimentelor rituale, în special eolaeii de Crăciun; abundenţa obiceiurilor şi credinţelor care ilustrau degradarea timpului şi crearea stării de haos dinaintea Creaţiei (credinţa că se deschid mormintele şi cerurile pentru a reveni printre cei vii spiritele morţilor, excesele de băutură, mîncare, distracţie, avalanşa cuvintelor şi expresiilor licenţioase, dansul ritual al Periniţei, jocurile groteşti ale unor măşti etc.); momentul culminant al „sfîrşitului" Anului Vechi, al divinităţii adorate şi al Lumii prin Stingerea rituală a luminilor la cumpăna dintre ani, la miezul nopţii de Crăciun sau de Anul Nou; naşterea divinităţii şi a timpului prin Aprinderea luminilor; explozia de bucurie, însoţită de îmbrăţişări şi felicitări, că lumea a fost salvată de la pieire; alungarea spiritelor malefice prin strigăte, pocnituri şi zgomote produse de bice, tulnice, buhaie, iluminăţii nocturne, purificarea oamenilor prin stropitul cu apă şi prin scăldatul feciorilor în apa rece a rîurilor, curăţirea văzduhului prin Încuratul sau alergatul cailor; Colindatul, Pluguşorul, Semănatul, Sorcova, Vasilca etc. Vechimea şi suprapunerea sărbătorilor creştine peste cele precreştine, a celor greco-romane şi orientale peste cele autohtone, geto-dace, au dat naştere unei realităţi spirituale unice în Europa, greu de disociat în elementele care au clădit-o de-a lungul mileniilor. În cultura romîneascî Crăciunul este un personaj cu trăsături bivalente: are puteri miraculoase, specifice zeilor şi eroilor din basme, dar şi calităţi şi defecte specifice oamenilor. Ca persoană profană, Crăciunul este „un om bătrîn", „un păstor bătrîn cu barbă de omăt", vecin cu Moş Ajun, fratele său mai mic. Sub influenţa creştinismului, Crăciunul apare şi ca figură apocrifă: „s-a născut înaintea tuturor sfinţilor", este mai mare „peste ciobanii din satul în care s-a născut Hristos" şi allele. Legendele naşterii Maicii Domnului ne întroduc în peisajul etnografic al unui sat pastoral unde trăia Moş Crăciun şi unde avea case mari şi multe grajduri, cosare şi tîrle pentru vite. Pe neaşteptate, în acest sat soseste o femeie necunoscută care, simţind că i-a venit vremea să nască, bate la poarta casei lui Moş Ajun şi îi cere adăpost. Motivînd că este om sărac, Moş Ajun o trimite la fratele său bogat, Moş Crăciun. Acesta, neştiind că femeia este Maica Domnului, nu o primeşte sau o trimite să nască în grajdul vitelor. În alte legende se specifică că Moş Crăciun aştepta în acea zi vizita unui mare împărat. Crăciuneasa, fiindu-i milă de străină, o ajuta să nască, fapta pedepsită de Moş Craciun cu tăierea mîinilor din coate. Cand Crăciun află că în grajdul său s-a născut Domnul Iisus, se căieşte şi îi cere iertare lui Dumnezeu devenind „primul creştin", „sfîntul cel mai bătrîn", „soţul femeii care a moşit-o pe Maria". Lipsa bunei cuviinţe răsplătită nefiresc cu ridicarea în rang pînă la omologarea lui Crăciun cu divinitatea din legendele romaneşti ascund un mare adevăr istoric: la apariţia creştinismului Crăciun era un zeu atît de venerat încît nu a putut fi exclus cu desăvîrşire din Calendarul Popular şi din conştiinţa oamenilor care au adoptat credinţa în Hristos. Prin tot ceea ce face, Crăciun se opune sau împiedică naşterea pruncului Iisus întrucît venirea lui presupune mai întîi plecarea (moartea) Moşului. Tradiţiile contemporane despre „sfîntul" Crăciun, despre Moşul „darnic şi bun", „încărcat de daruri multe" sunt printre puţinele influenţe livreşti pătrunse în cultura populară de la vest la est şi de la oraş la sat. 2. Sărbătoare dedicată zeului autohton cu acelaşi nume în perioada solstiţiului de iarnă, peste care creştinismul a suprapus Naşterea Domnului Iisus, sărbătorile Crăciunului durează, în sens restrîns, trei zile (25-27 decembrie) sau, în sens larg, 19 zile (20 decembrie-7 ianuarie). Obiceiurile, actele rituale şi practicile magice prin care se reactualizează şi recreează simbolic lumea nouă, în primul rînd prin naşterea şi moartea anuala a lui Crăciun se grupează în două perioade simetrice despărţite de momentul „tăierii timpului" şi de unde se începe numărarea zilelor:
1. perioada nefastă dintre tăiatul porcilor şi miezul nopţii de Crăciun sau miezul nopţii de Anul Nou cînd se deschid mormintele şi circulă printre cei vii spiritele morţilor, abundă practicile de pomenire a moşilor şi strămoşilor, se sacrifică porcul, substitut al unei divinităţi preistorice, apar elemente dionisiace şi sunt tolerate unele abateri de la normele sociale;
2. Perioada fastă dintre miezul nopţii de Anul Nou sau miezul nopţii de Crăciiun şi Iordănitul Femeilor, cînd abundă practicile de curăţire a spaţiului de forţele malefice, se alungă spiritele morţilor, se execută numeroase acte de divinătate, propitiere şi profilaxie. Împărţirea ciclului sărbătorilor şi obiceiurilor de Crăciun în două perioade opuse (fast—nefast, vechi-nou) este relativ greu de descifrat datorită mutării spectaculoase a naşterii Domnului Iisus de către părinţii Bisericii creştine din penultima zi a ciclului (Boboteaza) în prima zi (Crăciunul) şi sărbătoririi Anului Nou în spaţiul carpato-ponto-danubian, în diferite perioade istorice, la trei date diferite de început de an (Boboteaza, Crăciunul şi Anul Nou). Secvenţele rituale şi ceremoniale de renovare a timpului la sărbătorile Crăciunului de la degradarea progresivă a timpului la ideea de haos dinaintea creaţiei cînd este jertfită divinitatea adorată, de la renaşterea divinităţii la ideea de beatitudine cu care începe derularea noului an calendaristic, formeaza un spectaculos scenariu rito-magic din care nu lipsesc: tăiatul porcului, prepararea alimentelor rituale, deschiderea mormintelor, aşteptarea şi ospătarea morţilor, stingerea şi aprinderea rituală a luminilor şi focurilor, ospeţele şi banchetele rituale, elementele dionisiace, strigătul peste sat, deschiderea cerului, arderea comorilor, observaţii astronomice, previziunile meteorologice, încercarea norocului, alungarea spiritelor morţilor, îngroparea Crăciunului sau a Anului Vechi, actele de propitiere, profilaxie şi de divinăţie, vrăjile şi farmecele etc.
3. Colac antropomorf în forma cifrei opt (8) care reprezintă divinitatea cu acelaşi nume. Colacul se cocea la Crăciun şi se păstra pînă la Macinici, la Pornirea plugului, cînd era pus în barsa plugului sau în coarnele boilor pentru a fi mîncat în ţărînă de gospodari şi vitele de muncă sau „înmormîntat" sub brazda plugului (Transilvania, Bucovina, Basarabia, Moldova).
Vezi:
- Traditii la moldoveni
Publicat la:
24 Noiembrie 2006
