Colindat, scenariul morţii şi renaşterii divinităţii adorate împreună cu timpul anual sau sezonal ce-1 reprezintă, compus din texte ceremoniale (colinde), formule magice,
dansuri, scenete, gesturi, recuzită rituală şi sacrificii, interpretat din casă în casă, pe uliţele sau în anumite locuri din vatră şi moşia satului de o ceată sacră. În Calendarul Popular fenomenul Colindelor apare, sub diferite denumiri zonale în perioadele solstiţiului de iarnă (Bocetul Andreiului, Boura, Cerbul, Cîntecul Feciorilor, Gălăgia Copiilor, Chiraleisa, Iordanitul, îngropatul lui Moş Vasile, Pluguşorul, Semănatul, Steaua, Sorcova, Turca, Ursul, Vasilca), echinocţiului de primăvară (Blojul, Colindatul cu Joimarica, Colindatul cu Toaca, Cucii, Junii Braşoveni, Lăzăriţa, Sulu), solstiţiului de vară (Boul înstrutat, Căluşul, Dansul Dragaicei) şi echinocţiului de toamnă (Cîntecele de Sîntămarie sau de Pelerinaj, Focul lui Samedru). Ceremoniile de dezlegare sau legare a ploilor (Caloianul, Paparuda) se desfăşoară, de asemenea, după modelul Colindatului. De la formele preistorice ale ceremonialului sacru, în care substituit Zeiţei Mama neolitice şi Zeului Tată indo-european, în ipostazele lor fitomorfe, zoomorfe sau antropomorfe, mureau şi renăşteau printr-un rit funerar (acvatic, încinerare, înhumare), s-a ajuns la Colindatul de astăzi care aduce credincioşilor numai vestea Naşterii Fiului lui Dumnezeu la solstiţiul de iarnă, întrucît părinţii Bisericii au fixat moartea, înhumarea, Învierea şi Înălţarea Domnului la echinocţiul de primăvară. Colindatul a asimilat, de-a lungul mileniilor, noi funcţii şi semnificaţii, devenind un tezaur spiritual reprezentativ al Vechii Europe. Ceata de colindători formează anturajul sacru, cadru propice manifestării şi desfătării zeului prin cîntec, joc etc., oficiază marele sacrificiu (Spartul Căluşului, Belitul Turcii) şi ceremonia funerară de înhumare (Îngropatul Crăciunului, îngropatul lui Moş Vasile, Veşnica Pomenire) sau de încinerare (Focul lui Samedru). Colindătorii sunt organizaţi, de obicei, în cete masculine (Pluguşorul, Turca, Boul înstrutat, Boura, Cucii, Junii Braşoveni), feminine (Drăgaica, Lazariţa, Sulu), în grupe mici de copii (Sorcova, Semănatul, Steaua) şi grupuri compozite, cu reprezentanţi ai tuturor gospodăriilor din sat (Pluguşorul în Bucovina, colindul de Crăciun în unele sate hunedorene). În cetele bine organizate, colindătorii depun jurămînt în faţa Vătafului dublat, uneori, un jurămînt de credinţă în faţa Steagului (Căluşul). Scenariul ritual al Călişului cuprinde, în forma lui arhaică, trei secvenţe ceremoniale: naşterea şi înfrumuseţarea zeului (Legatul Căluşului, Jurămîntul Căluşului, îmbracarea Paparudei cu veşminte vegetale, confecţionarea Caloianului, Înroşitul Ouălor etc.), desfătarea divinităţii (de observat comportamentul Mutului, al Turcii, al Blojului, MăscăriciuIui Junilor etc. în timpul Colindatului) şi moartea ei prin Ciocnitul Ouălor, lovitul cu bîta, înecare, împuşcare, dezbrăcare a măştii etc. Moartea şi naşterea divinităţii au loc, uneori, în condiţii ezoterice (Tainele Căluşului), în afara aşezărilor (pe malul apelor, la tumuli funerari etc.).
Divinităţile aparţin unor complexe culturale şi religioase străvechi (neolitic, indo-european, creştin) şi sunt substituite de o mască antropomorfă (Mutul, Măscăriciul Junilor), zoomorfe (Turca, Cerbul, Ursul) şi fitomorfe (Blojul, Paparuda), de teasta boului sau calului înfiptă într-un par (Îngroparea lui Moş Vasile), cioplită din lemn (Căluşul bănăţean) sau cusută cu fir de arnici pe o tesătură şi purtată de colindători pe spate sau pe piept, de capul tăiat şi împodobit al porcului (Siva), de figurine din lut (Caloianul) sau din lemn şi îmbrăcate în piei de animale (Ciocul Căluşului), de crenguţe de pomi fructiferi (Sorcova, Sangiorzul), de păpuşi din cîrpe (Caloianul, Sîntandreiul), de animale împodobite (Boul Înstrutat), de icoana Fiului lui Dumnezeu în braţele Fecioarei Maria (Steaua) şi altele. Adesea, cetele sunt însoţite de un steag (Turca, Căluşul, Drăgaica), simbol al coeziunii divine. Textele rituale (colindele) sunt cîntate de membrii cetei (Colindele feciorilor, Vasilca, Sorcova, Lăzăriţa), aclamate (Pluguşorul, Colindul cu Joimăriţa, Semănatul), strigate (Focul lui Samedru, Îngropatul lui Moş Vasile) sau reduse la cuvinte fără sens, adesea, neînteligibile (Căluşul, Dansul Drăgaicei). Dansurile şi actele rituale reduc, în general, amplitudinea textelor şi formulelor magice pînă la excluderea lor (Drăgaica, Căluşul, Turca, Cerbul, Boura, Colindul cu Toaca). Alături de mesajul morţii şi renaşterii divinităţii şi timpului calendaristic ce-1 reprezintă, toate formele de Colinde transmit, prin diferite modalităţi (text, dans, recuzită, acte şi gesturi rituale, formule magice etc.) urări de sănătate, rod bogat, împlinirea dorinţelor în noul an sau sezon, în special căsătoria tinerilor. În cazul descolindatului, cînd persoanele colindate încalcă regulile Colindelor (nu primesc colindătorii, încuind porţile, sau nu le oferă darurile ce li se cuvin) efectele magice sunt opuse. Fixînd naşterea lui Iisus la solstiţiul de iarnă (Crăciunul) şi moartea urmată de Înviere la echinocţiul de primăvară (Paştele), creştinismul a disociat moartea de renaşterea divinităţii dar şi mesajul nativităţii (colindele de Crăciun) de mesajul jertfei (Colindul cu Toaca la Joimari). Totuşi, ideea morţii anuale a divinităţii continuă să apară, în unele colinde de la solstiţiul de iarnă (colindele cu Leul, Cerbul, Siva şi altele), alături de vestea Naşterii Domnului (colindele creştine). Colindatul este cea mai răspîndită şi mai complexă tradiţie a romanilor.
Ion Ghinoiu
Obiceiuri populare de peste an
Vezi:
- Traditii la moldoveni
Publicat la:
24 Noiembrie 2006
