Printre obiceiurile de peste an, folcloristii deosebesc obiceiurile ciclice, care au loc cu regularitate in timpul anumitor perioade ale anului, legate de anumite date calendaristice, si obiceiurile nelegate de date fixe, ci de necesitatile productiei, de desfasurarea muncilor agricole. Dintre obiceiurile nelegate de date fixe ne vom opri doar asupra Paparudelor si Caloianului.

Paparudele sint amintite sub numele de “papaluga” de D. Cantemir in Descrierea Moldovei: ”Vara, cind seceta ameninta semanaturile, taranii din Moldova imbraca o fetita care nu a implinit zece ani cu o camasa facuta din foi de arbori si alte ierburi; baietii si fetele de aceeasi virsta se tin dupa ea si ocolesc toata vecinatatea cintand si dansind, iar cind le intimpina o batrina, aceasta trebuie sa o stropeasca cu apa rece. Cintecul este cam asa: ”Papaluga, coboara din cer, deschide portile, da drumul ploilor ca sa creasca grinele, griul, meiul etc.”.

Descrierea data de Cantemir este foarte asemanatoare cu desfasurarea contemporana a obiceiului. Chiar si numele de “papaluga” poate fi intilnit in tinutul Tirnavelor si azi. in general insa, obiceiul era cunoscut sub numele de Paparuda in Oltenia, Muntenia si Moldova. in Hunedoara i se spunea “babaruta” sau “mamaruta”, iar copilul imbracat infrunze, caci aici se imbraca un baiat, si nu o fata, i se spunea “bloj” ca si personajului travestit care insoteste de Anul Nou, Turca.

Conform unor date din culegerile Institutului de Folclor si din cercetari etnografice mai vechi, reiese ca paparudele se faceau in anumite locuri, de pilda la Macin, Dobrogea, a treia joi sau a treia duminica dupa Paste. Obiceiul ar fi fost deci mai mult legat de o anumita zi a anului si, poate, chiar de un anumit ciclu. Asemanarile dintre Paparuda si tinarul imbracat in frunze verzi de Singeorz, obicei raspindit in cimpia Transilvaniei, sint evidente.

Pina la disparitia sa, cu citeva decenii inainte, obiceiul nu avea o data fixa. De cite ori, spre sfirsitul primaverii si, mai cu seama, vara era o seceta indelungata, se aduna un grup de tinere fete dintre care una sau doua se dezbracau in pielea goala sau isi acopereau trupul, de la briu in jos, cu crengi verzi de copac, de salcie, de arin sau cu frunze si porneau prin sat cintind. Jucind, batind din palme. Cind treceau, oamenii din fiecare gospodarie ieseau la poarta si udau paparudele cu apa. Stropitul are menirea de a ajuta rodirea prin provocarea ploii.

Cintecul paparudelor era o incantatie pentru ploaie:

“Paparuda,ruda
Ia iesi de ne uda
Cu galeata leata,
Peste toata gloata,
Sa sunam cheitele,
Sa cura ploitele.
Sa dam cu ulciorul,
Sa despicam cerul.
Cind oi da cu sapa,
Sa cura ca apa.
Cind oi da cu plugul,
Sa cura ca untu.
Untu duduind,
Laptele urcind,
Creasca-s grinele
Ca prajinile.
Dara oarzele,
Cit rogoazele.
Dara mieile,
Cit bordeiele.
Dara porumbu
Cit mar da sorbu
Gaini outoare
Varaprasitoare
Oile linoase,
Vacile laptoase,
Porcii unturosi.
Papadie, die,
Zi ma-ti sa vie,
De la bacanie,
Cu struguri din vie,
Stapina sa traiasca,
Sa le stapineasca,
Spor si berechet,
La anu si la multi ani!”

Zona de raspindire a acestui obicei corespundea regiunilor bintuite de seceta. El a avut in trecut o mai mare raspindire, dar a disparut treptat, pastrindu-se numai acolo unde avea in viata colectivitatii un rol justificat pe planul conceptiilor superstitioase, de atitudinea pe care credintele traditionale o sugerau fata de realitate.

Scaloianul, Caloianul sau Ienele este tot un obicei de invocare a ploii care se practica pina de curind in Oltenia, Moldova si Dobrogea in timp de seceta, de catre cete de copii. De data aceasta, desfasurarea obiceiului se concentreaza in jurul unui obiect precis, o papusa de lut.Voi rezuma descrierea obiceiului facuta de informatoarea Elena Udrea din Mihailesti, in 1949:

“Cind este seceta se aduna un grup de copii, baieti si fete, care se duc la girla pentru a lua huma ca sa faca papusa. Papusa de pamint se cheama Iene. Huma se pune pe o scindura si i se da forma, i se face cap rotund, trup, miini, picioare. I se sculpteaza nasul, gura, ochii etc. Miinile i se aseaza pe piept, ca la mort. I se fac si degete. De jur imprejurul papusii se pun apoi flori. Pe piept se pune o luminare si alaturi alte doua luminari. La cap i se pune o cruce. Cind Ienele este gata, fetele incep sa plinga si sa-l boceasca. De obicei se face de cu simbata seara, de pilda, si e dus cu alai de inmormintare si aruncat in apa.Uneori, pregatirile se fac cu o saptamina inainte. I se fac si servetele si imbracaminte.”

inmormintarea fictiva se facea dupa toata rinduiala traditionala. Un copil juca rolul preotului, un altul rolul dascalului, cu bocitoare si cadelnitare, inainte de a fi lasat in apa. Scaloianul putea atinge 50 de centimetri. El era lasat sa pluteasca pe apa, impodobit cu flori si cu luminarile aprinse, ceea ce dadea ritualului un caracter deosebit. De-a lungul drumului strabatut de convoiul cu Scaloianul, copii erau stropiti cu apa. in locurile unde nu exista riu sau, Scaloianul era dus la o fintina, udat cu apa si ingropat linga fintina. Ca si la inmormintarile traditionale real, dupa ingroparea Caloianului se facea pomana. Desi ritualul era practicat efectiv numai de copii, la desfasurarea lui lua parte intreaga colectivitate.

Si textul cintecului care se cinta la Scaloian este relativ unitar pe intreaga zona de raspindire. il citez intr-o varianta din jurul Bucurestiului:

Iene , Iene, Scaloiene,
S-a dus ma-ta la Ploiesti,
Ca sa ia cheitele,
Sa descuie portitele.
Roaga-te lui Dumnezeu
Ca sa-ti dea cheitele
Sa descui portitele,
Sa cura ploitele,
Ca s-a uscat grinilii,
Grinilii, porumbili”.

Datele reale ale cercetatorilor ne arata ca, de fapt, nu avem de-a face cu simple jocuri de copii ramase din obiceiurile parasite de cei maturi, ci obiceiuri de a caror practicare intreaga colectivitate era vital interesata, dar pe care, din motive rituale precise, le practica tinerii si copii. Situatia este aceeasi ca si la colinde sau Calus, care se practica de catre ceata de flacai, deci de catre o anumita categorie de virsta, dar la desfasurarea lur participa intreaga colectivitate.

 Autor: Cristina Fialcovschi