95 de ani de la trecerea în neființă a cântărețului limbii noastre – Alexei Mateevici
/ 13-27 august 2012 - 95 de ani de la trecerea în nemurire /
Alexei Mateevici s-a născut la Căinari, judeţul Tighina din Basarabia, la 16 martie 1888, în familia preotului Mihail Mateevici şi al Nadejdei, n.Neaga, descendenţi ei înşişi ai unor vechi familii preoţeşti. A făcut clasele primare în satul Zaim, Şcoala parohială şi Seminarul de teologie din Chişinău,1902-1910. În anii 1910-1914 a studiat la Kiev la Academia Teologică. Absolventul fu numit profesor de greacă şi latină la Seminarul teologic din Chişinău, devenind totodată membru alSocietăţii Bisericeşti de Istorie şi Arheologie. A publicat începând cu anul1910 poezii, nuvele, articole, în presa vremii. Debutul cu o proză tradusă din Cehov dar şi cu schiţa Toamna inspirată din viaţa basarabeană, în gazeta,,Basarabia, 1906. Mai colaborează la Viaţa Basarabiei, Luminătorul,Cuvânt moldovenesc etc, publicând versuri originale şi traduceri din Al. K.Tolstoi, S.I. Nadson, G.R. Derjavin, M. Lermontov, A. S. Puşkin, studii de etnografie şi folclor, de istorie şi filozofie, de teologie, conturând profilel unui cărturar în devenire.
La nici 30 de ani împliniţi, cade răspus de febră tifoidă, în timp ce se afla pe front ca preot militar, 13 august 1917. Ca poet rămâne memorabil prin poezia Limba noastră scrisă cu prilejul inaugurării cursurilor pentru învăţători în iunie 1917, cu numai două luni înainte de moartea sa prematură. Opera sa poetică în totalitate abia dacă adună patruzecişi trei de tiluri. Cu toate acestea Alexei Mateevici,„dacă ar fi trăit ar fi fost un mare poet”. O spune G. Călinescu, în Istoria literaturii de la origini până în prezent, cu multă simpatie, argumentat şi foarte convingător, de altfel: „Alexei Mateevici, basarabean din Bugeac, mort ca preot militar în 1917( luase parte la luptele de la Mărăşeşti) ar fi fost un poet mare dacă trăia.
Numai Eminescu a mai ştiut să scoată atâtea mireasmă din ritmurile poporane: „ÎnBugeac la Căuşeni/ Dorm strămoşii moldoveni/ Numai pietre de mormânt/ Ma ipăstrează al lor cuvânt./ Şi cum ieşi între Zaim/ Vezi în deal un ţintirim,/ Ţintirimul jidovesc/ Doi copaci îl străjuesc./ Mai încolo – un pârâu/ Prin pietriş coboară greu/ Săpături destul de-adânci/ Înegresc la deal prin stânci./ Cine ştie ce-adăpost?/ Chişinău spun că a fost…/ Botna seacă dă în şes,/ Şi se pierde-n stuhul des/ Şi nu-i spune nimănui/ Ce-a mai fost pe-aici şi nu-i./ Ştim ceva de la strămoşi /Despre morţii sângeroşi/ Despre Turci, despre Tătari,/ Despre banii lor cei mari.” După G. Sion, Mateevici dădu o nouă serie de definţii ale limbii române ( Limba noastră) cu imagini de mare poezie”. Universul poeziei lui Alexei Mateevici este acelaşi, ca la Coşbuc şi Goga, vestitorii de partea transilvană a Marii Uniri, agrest şi rural, poporan. Eu cânt,Ţăranii, Ţara, Cântecul zorilor anunţau marele eveniment, ce avea să-i adune pe toţi Românii („de la Nistru pân la Tisa”), întru aceeaşi patrie moştenită de la strămoşii daci.
Altă serie de poezii, Atâtea chipuri, Cântec de leagăn, Frunza nucului, Pietre vechi, Deasupra târgului Bârlad, Vădprăbuşirea , sunt inspirate direct din luptele de la Mărăşeşti, fără să anunţe neapărat iminenta sa „prăbuşire”;căci lirica sa este pe cât de suavă tot pe atât de vitalistă, simplă şi directă, îndrăgostită de viaţă, de peisajul moldav în toată splendoarea sa dincoace, ca şi de dincolo de Prut.Istoricul şi arheologul întârzia asupra „pietrelor vechi”, poetul se amesteca în lume, prinzând pe retină „atâtea chipuri”, amirosind amieţitoarea şi amăruia frunză a bătrânilor nuci din Ţara zimbrilor. În timp ce în aer fierbea Marea Unire, pe care evlaviosul preot şi poet nu a mai apucat s-o trăiască şi direct.
A lăsat totuşi o capodoperă, Limba noastră. Cu o singură poezie Alexei Mateevici devine, astfel, un poet clasic român. G. Călinescu, scriind la24 ianuarie 1941, Prefaţa la Istoria literaturii…în conoscuta notăsolemnă şi patetică, dar pătrunsă şi de ascunse melancolii, integrând hărţii româneşti, alături de celealte ţinuturi ale Marii Uniri, de fapt, devenite atât de vulnerabile, deodată, se va fi gândit o clipă şi la Mateevici, în legătură cu Basarabia… deşi, în enumerările sale„de gală” este numit numai Haşdeu: „ În aceste timpuri de suferinţă naţională, o astfel de carte nepărtinitoare trebuie să dea oricui încrederea că avem o strălucită literatură, care pe de altă parte, în ciuda tuturor efemerelor vicisitudini, se produce pe teritoriul Românei Mari, una şi indiviziblă, slujind drept cea mai clară hartă a poporului român. Eminescu în Bucovina, Haşdeu în Basarabia, Bolintineanu în Macedonia,Slavici la graniţa de Vest, Coşbuc şi Rebreanu în ţinutul Năsăudului, Maiorescu şi Goga pe lângă Oltul ardelean sunt eternii noştri păzitori ai solului veşnic.Şi după toate, după o prea lungă desconsiderare de noi înşine, e timpul de a striga cu mândrie împreună cu Miron Costin: „NASC ÎN MOLDOVA OAMENI!”
Dar în aceste vremuri „noi” a unei imposibile „ tranziţii”, şi mai ales a stricătorilor de limbă veche şi-nţeleaptă, şi-a vânzătorilor din templul naţiunii, ce vom mai zice? Să ne amintim tot timpul de Basarabia, acum, ce tinde-n disperare să se mute-n Ţara-Mamă, cu tot poporul ei cântăreţ, dar şi cu tot pământul ei luat pe tălpi, şi-n buzunarele destinului amar, ce parcă nu se mai sfârşeşte: de Basarabia să ne amintim, de unde Limba noastră cea română a biruit odată, şi va mai birui odată, nu ne îndoim, şi poate că de acea dată, pentru totdeauna. Căci cântecul Limbii Române, cel mai frumos,şi cel melodios, divin melodios şi amplu, a şi fost scris, cândva, în Basarabia, de unul din hierofanţii săi, preot şi poet, dar şi soldat, o treime ce face din Alexei/Alexie Mateevici- un nume; nu numai din literatură, dar şi din istorie, şi mai ales o valoare de panteon.
Comentarii